Imi propusesem sa urc la ABC inca de anul trecut si am facut din asta scopul principal al revenirii in Nepal. Tabara de baza Annapurna cat si circuitul sanctuarului sunt vazute de multi ca fiind cea mai frumoasa tura de trekking din Nepal; altii insa bagatelizeaza traseul pe motiv ca ar fi prea simplu, prea comercial, prea circulat, prea pentru toti. Adevarul poate fi la mijloc, ca intotdeauna: pregatire si echipament de profesionist nu sunt necesare si intr-adevar vom intalni multi oameni care nu au multa experienta pe munte si reusesc sa faca fata cu brio. Dar am vazut si cativa asiatici prizonieri efectiv ai muntelui, ajunsi la 3700m si incapabili sa continue nici in sus, nici in jos, singura scapare fiind elicopterul. Un vis al meu de cand merg pe munte, sa dorm inconjurat de giganti, iata ca putea deveni realitate: Hiunchuli, Annapurna Sud, Annapurna I, Ganggapurna, Machapuchhre, uniti prin creste verticale parca taiate in frisca, prea inguste pana si pentru o poteca, crevase si varfuri sacaitor de inabordabile, de pe care ai putea aluneca o zi fara sa aiba ce sa te opreasca. In toata salbaticia lui, muntele este primitor, animale salbatice nu intalnesti decat maimute, iar localnicii sunt recunoscuti pentru ospitalitatea si prietenia cu care intampina turistii.
Traseul il mai facusera doi cunoscuti, de la care am aflat informatiile cele mai pretioase: perioada optima (lunile martie-mai si septembrie-noiembrie), zonele periculoase si predispuse avalanselor (marcate si pe harta), conditia fizica necesara unei astfel de ture (medie, un antrenament prealabil este necesar; personal am inclus bicicleta, alergat, inot si sauna, dar si plimbari prin zapada la peste 1500m si m-a ajutat foarte mult, practic nu am simtit diferenta de altitudine). Stiam ca ne vor trebui minim 5 zile, daca ne miscam repede si ne permite vremea si pentru asta alimentatia este fundamentala: multa apa chiar daca nu resimtim nevoia (pana la 2700m se gasesc izvoare pe poteca si apa este potabila), glucoza (am luat cu noi din tara) si miere pentru refacere (mierea nepaleza este diferita la gust de cea romaneasca, dar foarte hranitoare). Mancare se gaseste cel mult din doua in doua ore la guest-house-uri, gatita sau rece, asa ca ingreunarea bagajului cu conserve nu este neaparat de folos. Alcoolul si apa sunt tot mai scumpe odata cu altitudinea si indepartarea de drumurile de acces. Am platit taxele (40 USD) ca sa avem permisele a doua zi, am luat o harta si am inceput sa schitam un plan: cat mergem zilnic si unde e cel mai indicat sa innoptam, unde e mancarea mai buna, unde sunt zonele de avalansa si cum le abordam. Traseul incepe in mod normal fie de la Phedi, fie de la Nayapool, insa noi am optat pentru varianta de la mijloc, din Kande (Kanre), care e mai abrupta la inceput, pana la Australian Camp, insa mai scurta si mai rapida. Bagajul minim recomandat: sac de dormit bun (-10 extrem), parazapezi, eventual un bat telescopic, tricouri termice, pantaloni si haina windstopper, haine de dormit care sa ramana in permanenta uscate, frontala, manusi, caciula groasa, ochelari de soare, buff, crema pentru protectie solara (in Himalaya indicele UV este cel mai ridicat), camera GoPro, acumulatori externi, slip (baile termale de la Jhinudanda sunt un obiectiv de neratat). Bocanci cu glezna inalta nu am luat cu mine, dar ii recomand, mai ales daca sunt usori si ca incaltaminte alternativa.
Din Pokhara, se poate ajunge la punctele de intrare cu autobuzul (varianta mai ieftina, costa 80 rupii si pleaca regulat la intervale scurte de timp) sau cu taxi, dar nu prea merita intrucat drumul este asfaltat si diferenta de timp castigat este neglijabila. Asadar, cu bagajele facute, cu permisele in mana (gresite initial, dar le-am refacut cu pixul si a fost OK), cu o stare de spirit exuberanta, am pornit spre marea aventura: sa urcam la peste 4000m, pentru prima data in viata pe jos, pana in caldarea Annapurnelor.
Ziua 1: Kanre (1770m)-Jhinu (1780m) (7-8 ore sustinut)
Am pornit din Pokhara la 9 dimineata cu autobuzul spre Kanre. Dupa o ora, eram la inceputul potecii, plini de entuziasm.
Urma o urcare destul de abrupta, practic ceea ce ne astepta urmatoarele 2 zile: scari in sus, scari in jos…Dupa o ora, am ajuns la Australian Camp.
Apoi, am dat peste o localnica manufacturiera de unde ne-am cumparat cate o caciula viu colorata de lana ce s-a dovedit foarte utila, chiar nelipsita noptile, cand frigul si umezeala te faceau sa dardai.
La Pothana este intrarea in rezervatie; aici se verifica pemisele. Am mai facut o scurta pauza si am continuat urcarea domoala spre Bhichok (1h), iar la coborarea spre Tolka am cunoscut un japonez, singur si confuz, ne intreba daca acesta e drumul spre Landruk.
I-am raspuns da si l-am intrebat unde merge. Evident, ne-a raspuns ABC si astfel ne-am intregit echipa de trekking. Avea sa continue cu noi pana la capat si in Pokhara l-am ajutat sa-si mai indeplineasca un vis: zborul cu parapanta. Tot atunci aveam sa ne botezam gasca, Piratii, dintr-o confuzie: ne-a intrebat ce facem in Nepal si i-am raspuns ca suntem piloti, iar el a inteles pirati si asa ne-a ramas numele!
Traseul urca si coboara; depui un efort urias sa urci 4-500m diferenta de nivel, dupa care il vezi ruinat cand, in fundul vaii, la 1000m sub tine, poteca urmeaza firul apei…Caldura si umiditatea nu te ajuta deloc, dar aerul curat si muntii din fundal fac misiunea mai usoara. Stii ca asta ai de facut urmatoarele zile si nimic altceva, iar rezultatele vor fi extraordinare: iti golesti complet mintea si in urma efortului depus te renasti zilnic.
De la Tolka pana in Landruk am mai facut o ora. Cativa copii ne-au intampinat primii, unii iesiti de la scoala, altii jucandu-se.
Traseul coboara lin si urmeaza apoi cursul apei pana la New Bridge (inca o ora);
pe partea dreapta cateva caderi de apa destul de inalte ne dadeau prilej de pauza si fotografiat.
La New Bridge am intalnit un iranian relaxandu-se intr-un leagan, tocmai se intorsese de la ABC si ne avertiza asupra vremii: noaptea ninge abundent la peste 3700m, e ger si inaintarea poate fi oprita pana se bate cararea.
Ziua ne propusesem sa o incheiem la Jhinu, asa ca mai aveam de mers inca o ora, greu, urcare abruta de peste 400m diferenta de nivel. Ne consolam gandindu-ne la cina binemeritata si apoi la baile termale. Am tras la primul guest house iesit in cale si nu am fost foarte inspirati: mancare putina si proasta, asteptare lunga desi mai erau doar 3 canadieni la masa, dar eram multumiti pentru prima zi si convenisem ca am incheiat-o cu succes.
Bazinele termale ne asteptau tocmai in albia raului, am coborat prin padure cu frontalele si odata intrati in apa am scapat de toate durerile de spate si picioare. Am stins frontalele, ascultam doar apa si priveam cerul instelat prin despicatura dintre versantii abrupti de o parte si de alta. Eram pregatiti pentru odihna.
Ziua 2: Jhinu (1780m)-Himalaya (2920m) (7-8 ore sustinut)
Dimineata, magazinul de vederi s-a deschis devreme: varfurile Hiunchuli si Annapurna Sud, inzapezite in contrast puternic cu cerul de un albastru intens; starea de spirit era buna, desi ne resimteam dupa efortul primei zile.
Am luat micul dejun si am pornit spre Chomrong. Urcarea este aproape verticala, pe versant sud-estic neumbrit, epuizanta; se gaseste apa din loc in loc si am profitat, facand pauze scurte, dar dese. Abia la intoarcere am realizat cu adevarat ce dificila a fost!
Dupa aproape o ora intram in Chomrong, un sat marisor, cu case frumoase si terenuri de baschet si volei… Ne-am oprit la o bacanie sa luam croissante, simteam nevoia de o gustare sarata si nu prea se gasea asa ceva pe traseu, doar biscuiti cu crema si sucuri (multe expirate de peste 1 an). Pe versantul din fata se vedea deja Sinuwa, la nici 2 km in linie dreapta. Dar poteca iar cobora pana in fundul vaii, ca sa urce apoi la 200m mai sus decat ne aflam. Am prognozat ca vom face 2 ore si jumatate si exact asa a fost! A trecut repede totusi, admirand gospodariile nepaleze, terasele cu orez, gradinile de zarzavaturi, adaposturile de animale, bivolite cu vitei, ieduti de o zi stand la soare, oameni la arat cu pluguri de lemn sau ducand produse cu cosurile agatate de frunte, totul intr-o liniste si armonie perfecte!
Dupa Sinuwa, in 2 ore pana la Bamboo am trecut prin stari contradictorii. Prima data, nu ne puteam
pune de acord cu traseul pe a treia zi. Eu as fi vrut sa urcam cat mai mult, restul se resimteau dupa efort si vroiau sa facem pauza. Apoi am intalnit cativa turisti care coborau dinspre munte, zicand ca au renuntat la urcare din cauza vremii: zapada si gheata, frig, lipsa echipamentului ori doar lipsa ambitiei lor?… Ne-am oprit langa Khuldighar pentru o pauza prelungita.
Eram tacuti si deznadajduiti. Ne doream atat de mult sa urcam la tabara de baza si iata ca, dupa aproape doua zile de efort, luam in calcul imposibilitatea atingerii obiectivului. Doar o nesincronizare cu vremea si s-a terminat totul. Dar soarele sperantei a rasarit iar pe strada noastra la Bamboo, cand am intalnit un grup de scotieni si australieni: ajunsesera pana la ABC si aveau echipamente minime. Am luat o gustare si am pornit spre Himalaya, capatul traseului celei de a doua zi.
Incepand de aici, urcarea este constanta si putin abrupta, iar izvoarele de apa se imputineaza. Ne-a ajutat vremea racoroasa si faptul ca era deja spre seara, iar pe la 7, cand am ajuns la final, ceata a invaluit complet valea si umiditatea era atat de mare, incat am hotarat sa nu scoatem sacii de dormit din huse pana ne punem la somn.
Himalaya nu este cel mai bun loc de ramas peste noapte; sunt doar doua guest house-uri prapadite, electricitate doar la restaurant, insa mancarea a fost foarte buna. Am comandat un rom, supa de usturoi si dal bhat, am cerut portii suplimentare si am primit fara extra cost.
Mancarea este mai scumpa decat in Pokhara, insa cazarea mult mai ieftina, astfel incat, cu 15 dolari pe zi (1500 rupii), ne incadram cu tot cu casa, masa si cate o sticla de rom impartita la 4.
Ziua 3: Himalaya (2920m)-Machapuchhre Base Camp (3700m) -(4 ore)
A treia zi am hotarat sa facem un traseu mai scurt, dar spectaculos, pentru a ne recupera mai bine dupa efort, pentru aclimatizare si pentru a fi proaspeti a patra zi. Era 17 februarie, ziua mea de nastere, care coincidea cu Shivaratri, festival hindu anual dedicat zeului Shiva. Am pornit pe la 9, aerul rece matinal ne prindea bine, intram deja pe poteca neamenajata, plina de noroi si gheata. Apa nu se mai gasea deja, dar nici nu simteam nevoia.
Intr-o ora am ajuns la Deurali, singurul mare popas pana la tabara de baza Machapuchhre.
Dupa Deurali, intram in zona avalanselor, cea mai periculoasa parte, marcata si pe harta; am vazut cateva, mici, plecate de pe versantul orientat estic, expus soarelui puternic.
Traseul se desparte in doua, pe partea stanga merge poteca de vara, iar pe cealalta, estica, poteca de iarna.
Am ales-o pe a doua, mai ferita, si inaintam incet, bucurandu-ne de vremea superba, primavaratica si facand poze la tot pasul. La est, muntele sfant, Machapuchhre (6997m), „coada de peste”, cu lespezi de gheata si aburi de condens purtati de vant, iar la vest, Hiunchuli (6441m), „mereu acoperit de zapada”.
Muntele a fost bun cu noi si ne-a primit bine…asa ca nu puteam sa nu-i ridicam un omagiu…
Abia dupa ce am ajuns la MBC (Machapuchhre Base Camp), valea s-a umplut de ceata si avea sa ramana asa pana tarziu. Stiam de la grupul de scotieni si australieni intalnit la Bamboo unde sa tragem, nu la primul guest house, ci 10-15 minute mai sus, la Gurung Guest House.
Ziua buna se cunoaste de dimineata…si continua pana seara tarziu. Ne-am cazat, am luat masa de pranz si un rom de zi de nastere si final de urcus. Apoi ne-am pus la treaba: l-am ajutat pe proprietar sa scape de vreo 5 metri cubi de zapada inghetata depusa pe terasa de langa restaurant. Cum inauntru era mai frig decat afara (la propriu), miscarea ne-a prins bine incalzindu-ne si castigand simpatia localnicilor, carora nu le prea venea sa creada ca turistii europeni sunt dispusi sa li se ”subordoneze”…Dar nu ne-au ramas datori si ne-au tratat cu ceai si, mai ales, cu legende ale locului. Minunat!
Daca la Himalaya, conditiile au fost proaste, iar mancarea buna, aici bune au fost toate: electricitate in camera, incalzire in restaurant (seara), paturi suplimentare pentru somn (noaptea a fost frig…nu stiu exact cate grade, dar frig, mult sub zero), portii generoase de mancare si foarte gustoase; pentru incarcatul telefonului am platit 200 rupii (2 USD), dar e de inteles, avand in vedere ca singura sursa de energie aici este motorina, adusa cu carca de serpasi…Si pentru ca era Shivaratri, seara nu o puteam incheia fara pipa pacii: hasis nepalez de cea mai buna calitate. M-am predat apoi cu totul somnului, trudit, indestulat, relaxat…
Ziua 4- MBC (3700m)-ABC (4130m)-Sinuwa (2360m)-(8 ore)
A nins toata noaptea, iar dimineata poteca era acoperita cu minim 30 de cm de zapada. La 8 cand am pornit spre ABC, erau deja urme facute de cei care coborau si astfel inaintarea prin zapada era usurata. Aveam doar parazapezi si pantofi de munte cu glezna joasa, dar m-am descurcat bine si nu m-am udat deloc.
Intr-o ora ajungeam la ABC, usurati de povara rucsacilor pe care ii lasasem la MBC. Am fi putut urca pana aici inca din ziua precedenta, erau locuri de cazare si chiar intr-un fel regretam ca nu o facusem. Despre frumusetea si farmecul locului, cuvintele sunt prea putine: muntele atrage prin maretia si salbaticia lui, oricare ar fi el, dar cand te afli la peste 4000m in zapada imaculata si esti inconjurat de piscuri de peste 7000m stii si simti ca ai ajuns intr-un loc unic…”Opreste, Doamne, clipa cu care masori eternitatea” am citit pe Moldoveanul nostru. Nu puteam face asta, dar ma puteam opri din cand in cand sa ascult linistea perfecta; nimic nu misca in jur, nici un sunet, ca intr-un mormant. Doar muntele de zapada si gheata, soarele, albastrul inchis al cerului si caldura de peste zi. Refuzam pana si sa respir cateva secunde, sa aud mai bine linistea….
Am stat putin sa ne bucuram de loc, o ora, in care am facut multe poze, am baut o cafea, apoi am inceput coborarea. Dupa MBC, vremea se schimba, nori grosi umpleau valea spre Deurali si am inteles ca trebuie sa ne grabim sa coboram cat mai repede. Ne-am luat rucsacii, ne-am pregatit pelerinele de ploaie si am pornit la vale, aproape alergand si fara sa mai privim altundeva decat in jos, atenti la fiecare pas. Mazarichea curgea peste noi fara sa ne ude si pana la Deurali am scapat neudati, apoi treptat s-a transformat in lapovita si, mai jos, in ploaie.
Hainele uscate pe munte sunt indispensabile, aveam 2 randuri, pe langa cele de somn, pe care nu le foloseam decat noaptea. In 2 ore insa, pana sa ajungem la Himalaya, eram uzi pana la piele si deja ne ramasese un singur rand. Intelegeam acum ce norocosi fuseseram cu vremea, daca ar fi tinut-o asa 2-3 zile ne-ar fi fost greu sa urcam.
Prin ceata, ploaie si frig am coborat pana la Dobhan (Dovan), unde am oprit sa ne schimbam si sa luam o supa fierbinte. Seara am tras la Sinuwa; scapasem deja de frontul de ploaie si eram obositi dupa o zi dificila.
Ziua 5: Sinuwa (2360m)-Kimche (1640m) (6 ore)
Dimineata am aflat ca trecuseram cu o zi inainte pe langa o avalansa mare, cu 6 sau 7 victime. Vazusem un elicopter ce parea in misiune de cautare, acum stiam ce se intamplase. Am aflat de la proprietarul la care trasesem ca puteam ajunge chiar in Pokhara, din Kimche pleaca autobuze sau jeep-uri, fapt ce ne-a bucurat nespus. Ne puteam tine astfel de plan, sa ne intoarcem dupa 5 zile. Vremea se indreptase peste noapte, era senin si puteam cobori imbracati subtire, hainele mai groase si tricourile termice fiind toate ude.
De-acum, scarile spre Chomrong le urcam relaxati, in general orice efort parea mult mai usor de facut. Se vedea capatul tunelului.
Coborand spre Jhinu realizam cat de dificila fusese urcarea din ziua a doua. Ne-am gandit iar la baile termale, dar nu mai era timp pentru ele, de-acum gandul era doar la Pokhara si la cei de acolo care ne asteptau, ingrijorati de stirea cu avalansa.
Am mers in total aproape 6 ore…
…noi in excursie, altii la munca…
„Little bit up…”
…”little bit down”…
…pana cand, in sfarsit, am vazut un drum…dupa 5 zile de poteci, eram din nou aproape de „civilizatie”.
Am ajuns in statie cu putin inaintea autobuzului. Era cursa directa de Pokhara, care avea sa ne lase foarte aproape de hotelul unde ne asteptau prietenii ramasi la zbor.
Se incheia astfel o frumoasa excursie si aventura. Mi-am promis ca voi reveni in Nepal la trekking, poate la Everest Base Camp, poate peste cativa ani, tot aici…
Septimiu Chira
Submit a Comment