Image
Top
Meniu
1 noiembrie, 2009

Primul zbor cu parapanta în Cheile Turzii

-Silviu Cucerzan, Cluj Napoca-

Cu toţii am privit cerul. Cu toţii ne-am visat acolo unde păsările zboară. Toţi le-am invidiat. Cu toţii ne-am visat măcar odata că zburăm spre albastrul cerului propulsaţi doar de puterea şi priceperea noastră şi de vânt. Cu toţii, copii fiind, le-am făcut cu mâna elicopterelor sau avioanelor. Sunt convins că mulţi am cântat măcar odată: “Avion cu motor”.

Întotdeauna omul a visat să zboare şi a privit cu jind şi speranţă nemărginită spre acea zi: – Era o zi însorită, vântul adia pe pantă în sus şi îmi umfla voalura şi părul. Tricoul şi pantalonii tremurau pe mine cum tremură cârpele aruncate pe scheletul de lemn al unei sperietoare de ciori în apropierea furtunii. Fire de sudoare reci îmi brăzdau faţa oprindu-se pe tricou. Nu îmi era cald si nici frig, probabil puţin frică. Seleta grea din cârcă, făcea gravitaţia imposibil de ignorat, tăcută şi apăsătoare [cam ca şi prostia într-o secţie de votare de la ţară pe la 9 dimineaţa]. Casca neagră îmi strângea capul îngustându-mi orizontul. Muşchii feţei erau încleştaţi într-o încordare care îmi afişa o grimasa de spartan. Aproape absent, din cauza emoţiei, îl priveam pe Cornel care îmi lega chingile de seleta atât de aproape de corpul meu că îmi făcea pulsul auzit la fiecare legătoare. Eram pregătit. Cornel se îndepărtează pentru a imortaliza momentul cu aparatul de filmat. În staţia atârnată pe legătoarea stângă a braţului auzeam vocea prietenului meu Gigi care făcea probe în buza pantei, cu o voce atât de calmă încât aproape îmi spunea: fi calm totul o să fie bine. Prind chinga stângă aproape de suspante şi mi-o dau peste cap cu stângăcia cu care un copil de clasa întâi trasează primul bastonas. M-am întors cu faţa spre parapantă. Îmi iau în mâini suspantele bordului de atac, A-urile cum m-a învăţat Gigi că se numesc, şi le ridic puţin pentru ca vântul să patrundă în fagurii parapantei. Aproape nu disting Phoenixul albastru, proeminent de pe voalura albă. Aud vocea lui Gigi în staţie: “ – Gonflează ! ” Trag de A-uri şi din şolduri aproape neprezent psihic, ridic puţin parapanta, dar emoţia mă copleşeşte. O las să cadă neputincios. Bogdan mă ajută să rearanjez voalura. Din nou vocea lui Gigi în staţie: Hai! Gonfleaz! De data asta, trag mai cu putere şi reusesc să o ridic. Totul se întamplă într-o clipă care durează o veşnicie. Mă întorc cu faţa spre pantă cu gândul la indicaţiile prietenului meu date cu 10 minute înainte: ridici aripa şi vi cu ea gonflată spre mine încet, cu mâinile (ocupate cu comenzile parapantei) sus; când îţi zic eu, sprintezi. Pornesc. Se aude vocea lui Gigi: “ Pieptul în faţă! Pieptul în faţă! Sus mâinile! Hai! Hai! Poţi să sprintezi acuma. ” Eu, cam cu prezenţa pe care o ai în vis ascult mecanic indicaţiile lui. Sprintez şi vântul mă smulge de pe pământ. Am decolat, sunt în aer. Sunt liber! Senzaţia de aievea de mai devreme dispare cam cum dispare intunericul la apăsarea întrerupătorului de la bec. Aud în continuare, de data asta şters de vâjâitul aerului care îmi umplea aripa, vocea prietenului meu: Sus mâinile şi intră în seletă. Privesc în jos. Nu sunt mai mult de cincizeci de metri pâna la sol dar e minunat. Sunt deasupra lui. Deasupra tuturor. O pasare zboară pe sub mine. Îmi zic cuprins de statisfacţie vădită: Hehe, sunt deasupra ta! Gândul îmi e întrerupt din nou de vocea lui Gigi: “ Stânga, Stânga…Stânga. (Trag de comanda din stânga. Am virat)… Înainte de aterizare frânezi puternic.”

Pe măsură ce se apropia pământul, începeam să îmi aud din nou pulsul. Pe faţă, transpiraţia rece se face simţita. Aparent întru din nou în transă. Creierul secretă puternic adrenalină. Mă apropii de Terra. Dar nu am puterea mentală să îl ascult pe Gigi şi franez uşor. Aripa capătă portanţă şi mă ridică un metru. Pulsul creşte. Creierul pompează din nou adrenalină şi îmi dă luciditate. Mă apropii iarăşi de sol, am un metru înălţime. Prind curaj şi putere şi frânez puternic iar aripa strunită ca un cal dresat se opreşte uşor. Păşesc pe pământ lin, cam cum păşeşti de pe o scară. Am aterizat. Mai fac trei paşi şi aripa cade în spatele meu încet. Ridic mâinile şi urlu: Am zburat! Iiiihaaa. Orice emoţie dispare iar fericirea, multumirea şi împlinirea îsi fac loc vertiginos.

E cel mai frumos, plăcut şi satisfăcător moment. Zilele ce au urmat am povestit trăirea tuturor, chiar şi celor pe care nu ii agreez. Nici un alt sentiment faţă de  o altă fiinţa nu a mai contat. Nici o supărare şi nici o frustrare nu îşi mai are loc în sufletul meu.

Trăiesc pentru a zbura!

Submit a Comment

Posted By

Categories